Relații de muncă
From Wikipedia, the free encyclopedia
Relațiile de muncă, denumite și „relații industriale” în lumea anglo-saxonă, constituie un câmp de studiu care analizează reglementarea muncii și a ocupării, atât ca sferă colectivă, cât și individuală.[1] Cercetarea în acest domeniu a cuprins patru dimensiuni cheie: democrația industrială (de exemplu, participarea angajatorilor/angajatoarelor), competitivitatea industrială (la eficiența relației de muncă), dreptatea socială în cadrul muncii (distribuția echitabilă și nediscriminatorie a oportunităților și rezultatelor) și calitatea condițiilor de muncă (sănătate, siguranță sau bunăstare a muncii).[1] Este un câmp de studiu interdisciplinar care implică, printre alte discipline, sociologia muncii, administrarea afacerilor, economia muncii și dreptul muncii.
Din perspectiva Dreptului, este vorba despre acele relații care se stabilesc între muncă și capital în cadrul procesului productiv. În această relație, persoana care contribuie cu activitatea numită muncă se numește lucrător/lucrătoare, în timp ce cel care contribuie cu capitalul se numește angajator/angajatoare, patronaj, om de afaceri/femeie de afaceri. Lucrătorii/lucrătoarele au întotdeauna condiția juridică de persoană fizică, în timp ce angajatorii pot avea atât condiția de persoană fizică, cât și pe cea de persoană juridică. În societățile moderne, relația de muncă este reglementată de un contract de muncă în care ambele părți sunt în mod formal libere.