Relațiile sino-romane
From Wikipedia, the free encyclopedia
Relațiile sino-romane cuprind contactele de cele mai multe ori indirecte, fluxul de mărfuri, informații și ocazionalele călători efectuate între Imperiul Roman și Imperiul Han din China, precum și, mai târziu, între Imperiul Roman de Răsărit și diversele dinastii chineze. Aceste imperii s-au apropiat încet unul de altul în cursul expansiunii romane în Orientul Apropiat antic și al incursiunilor militare simultane ale chinezilor han în Asia Centrală. Cunoașterea reciprocă a rămas la un nivel scăzut, iar cunoștințe reciproce clare au fost limitate. Documentele atestă doar câteva încercări de contact direct. În încercarea de a păstra controlul asupra comerțului profitabil cu mătase, imperiile intermediare, cum ar fi cel Part și al kushanilor, au inhibat contactele directe între aceste două puteri eurasiatice. În 97 e.n., generalul chinez(d) Ban Chao(d) a încercat să-și trimită reprezentantul Gan Ying(d) la Roma, dar Gan a fost convins de parți să nu aventureze dincolo de Golful Persic. Mai mulți presupuși emisari romani în China au fost consemnați de către vechii istorici chinezi. Primii astfel de soli, probabil din partea împăratului roman Antoninus Pius sau al fiului său adoptiv Marcus Aurelius, a ajuns în 166 e.n. Alții sunt consemnați pe la 226 și 284 e.n., cu o lungă absență până la prima solie bizantină(d) cunoscută în 643 e.n.
Schimburile indirecte de mărfuri pe uscat de-a lungul Drumului Mătăsii și pe rutele maritime(d) cuprind mătase chinezească, sticlărie romană și pânzeturi de calitate. Monede romane bătute începând cu secolul I e.n. au fost găsite în China, precum și o monedă a lui Maximian și medalii din timpul domniilor lui Antoninus Pius și Marcus Aurelius găsite în Jiaozhi(d) în Vietnamul de astăzi, în aceeași regiune în care unele surse chinezești susțin că romanii au debarcat prima dată. Sticlărie și argintărie romană au fost descoperite în situri arheologice chinezești datate în perioada Han(d). Monede și mărgele romane de sticlă au fost găsite și în Japonia.
În sursele clasice, problema identificării referințelor la China antică este exacerbată de interpretarea termenului latinesc Seres, a cărui semnificație a fluctuat și care s-ar putea referi la mai multe popoare asiatice, într-un arc larg din India în Asia Centrală până în China. În documentele chinezești, Imperiul Roman era cunoscut sub numele de Da Qin(d) sau Marele Qin. Daqin a fost direct asociat în izvoarele chinezești cu Fulin (拂菻) de mai târziu, care a fost identificat de către specialiști, cum ar fi Friedrich Hirth, drept Imperiul Bizantin. Sursele chinezești descriu mai multe solii ale Fulinului ajunse în China în timpul dinastiei Tang și menționează și asediul Constantinopolului de către forțele lui Muawiyah I în anii 674-678 e.n.
Geografii din Imperiul Roman, precum Ptolemeu, au oferit o schiță vagă a Oceanului Indian, inclusiv a Peninsulei Malay și mai departe a Golfului Thailandei și a Mării Chinei de Sud. Cattigara(d) lui Ptolemeu era cel mai probabil Óc Eo(d), Vietnam, unde s-au găsit obiecte romane din perioada Antoninilor. Vechii geografi din China(d) dădeau dovada unor cunoștințe generale despre Asia de Vest și despre provinciile răsăritene ale Romei. Istoricul bizantin Teofilact Simocatta din secolul al VII-lea scria despre reunificarea contemporană a nordului și sudului Chinei(d), pe care le tratase drept națiuni separate, aflate recent în război(d). Aceasta reflectă atât cucerirea dinastiei Chen(d) de către împăratul Wen din Sui(d) (care a a domnit între 581-604 e.n.), dar și denumirile Cathay(d) și Mangi(d) folosite mai târziu de europenii medievali din China în timpul dinastiei Yuan dominată de mongoli și al dinastiei Song de Sud a chinezilor Han.