Rebeliunea de Paști
From Wikipedia, the free encyclopedia
Rebeliunea de Paști (în irlandeză Éirí Amach na Cásca; în engleză Easter Rising sau Easter Rebellion)[1] a fost o insurecție(d) armată desfășurată în Irlanda în timpul Săptămânii Paștilor(d) din aprilie 1916, declanșată de republicanii irlandezi(d) împotriva stăpânirii britanice(d), cu scopul de a proclama o Republică Irlandeză independentă în timp ce Regatul Unit lupta în Primul Război Mondial. A fost cea mai importantă revoltă din Irlanda de după rebeliunea din 1798(d) și primul conflict armat din perioada revoluționară irlandeză(d). Șaisprezece dintre liderii rebeliunii au fost executați în mai 1916, dar insurecția, natura execuțiilor și evoluțiile politice ulterioare au contribuit în cele din urmă la creșterea sprijinului popular pentru independența Irlandei.
Rebeliunea de Paști | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Parte din Războiul Irlandez de Independență ![]() | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
| |||||||
Conducători | |||||||
Efective | |||||||
| 16.000 de soldați britanici și 1000 de membri înarmați ai RIC în Dublin până la sfârșitul săptămânii | ||||||
Pierderi | |||||||
|
| ||||||
| |||||||
Modifică date / text ![]() |
Organizată de un Consiliu Militar de șapte oameni al Frăției Republicane Irlandeze(d), rebeliunea a început în Lunea Paștelui, pe și a durat șase zile.[2] Voluntari Irlandezi(d), conduși de profesorul și activistul pentru limba irlandeză Patrick Pearse, alături de mai mica Armată Cetățenească Irlandeză(d) a lui James Connolly(d) și de 200 de femei din Cumann na mBan(d), au capturat clădiri de importanță strategică din Dublin și au proclamat Republica Irlandeză(d). Armata britanică a adus mii de soldați, precum și artilerie și o canonieră. Au existat lupte de stradă pe rutele către centrul orașului, unde rebelii au încetinit avansul britanicilor și au provocat multe victime. În alte părți din Dublin, luptele au constat în principal din tir de la distanță și lupte cu arme de distanță lungă. Principalele poziții rebele au fost treptat înconjurate și bombardate cu artilerie. Au fost acțiuni izolate în alte părți ale Irlandei; liderul Voluntarilor Irlandezi Eoin MacNeill(d) a emis o declarație prin care a încercat să oprească rebeliunea, acțiune care a redus foarte mult numărul rebelilor care s-au mobilizat.
În număr mult mai mare și mult mai bine înarmată, armata britanică a înăbușit rebeliunea. Pearse a acceptat capitularea necondiționată în ziua de sâmbătă, 29 aprilie, deși lupte sporadice au continuat pentru scurt timp. După capitulare, țara a rămas sub legea marțială. Aproximativ 3.500 de oameni au fost luați prizonieri de britanici și 1.800 dintre ei au fost trimiși în lagăre de internare sau în închisori din Marea Britanie. Majoritatea liderilor rebeliunii au fost executați în urma curților marțiale. Rebeliunea a readus în prim-planul politicii irlandeze republicanismul militant pentru acțiuni de forță, după ce timp de aproape cincizeci de ani naționalismul constituțional fusese curentul dominant. Opoziția față de reacțiunea britanică la rebeliune a contribuit la schimbările opiniei publice și la tranziția către independență, tranziție manifestată în alegerile din decembrie 1918 din Irlanda, care au fost câștigate de partidul Sinn Féin, care a convocat Primul Dáil(d) și a proclamat independența(d).
Dintre cele 485 de persoane ucise, 260 erau civili, 143 erau militari britanici și personal de poliție și 82 erau rebeli irlandezi, inclusiv 16 rebeli executați pentru rolurile lor în rebeliune. Peste 2.600 de persoane au fost rănite. Mulți dintre civili au fost uciși sau răniți de focul artileriei britanice sau au fost confundați cu rebeli. Alții au fost prinși în focul încrucișat în timpul luptelor dintre britanici și rebeli. Bombardamentele de artilerie și incendiile rezultate au lăsat în ruine părți din centrul Dublinului.