Războiul de eliberare națională a Iugoslaviei (în limbile croată/sârbă: Narodnooslobodilački rat/Народноослободилачки рат, slovenă: Narodnoosvobodilni boj ori Narodnoosvobodilna borba) a fost purtat în Iugoslavia în timpul celui de-al doilea război mondial (1941 - 1945) între rezistența iugoslavă – în principal partizanii iugoslavi – și puterile Axei. Rezistența iugoslavă a fost inițial divizată în două armate de guerilă: cea sub conducerea comuniștilor (partizanii iugoslavi) și cea a regaliștilor (cetnicii, cunoscuți în mod oficial ca Armata iugoslavă a Patriei). Cele două mișcări de rezistență s-au aflat într-un conflict direct pe toată durata războiului, ceea ce a făcut ca cetnicii să colaboreze din ce în ce mai mult cu forțele Axei, fapt ce a dus în cele din urmă la pierderea sprijinului politic și millitar din partea Aliaților occidentali.[1] După o scurtă perioadă de cooperare, cele două facțiuni au început să se lupte între ele. Treptat, cetnicii au ajuns să lupte în principal doar cu partizanii procomuniști[2] neglijând lupta cu forțele de ocupație. Mai mult, cetnicii au început să coopereze cu forțele de ocupație în încercarea de distrugere a forțelor lui Tito. Cetnicii au primit treptat ajutoare logistice tot mai substanțiale, în special din partea Italiei Fasciste.[3]
Mai multe informații Informații generale, Perioadă ...
Închide