Psihiatria punitivă în Uniunea Sovietică
From Wikipedia, the free encyclopedia
Psihiatria punitivă a fost practicată în mod sistematic în Uniunea Sovietică[1], bazată pe interpretarea opoziției politice sau a disidenței ca fiind o problemă psihiatrică[2]. În mod oficial a fost folosit termenul „mecanisme psihopatologice” de disidență[3].
În perioada în care funcția de Secretar General al CC al PCUS a fost ocupată de Leonid Brejnev, psihiatria a fost folosită pentru neutralizarea și eliminarea din societate adversarii politici („dizidenții”), care își exprimau deschis convingeri care contraziceau dogma oficială[4][5]. Termenul de „intoxicație filosofică”, de exemplu, a fost aplicat pe scară largă tulburărilor psihice diagnosticate atunci când oamenii nu erau de acord cu liderii comuniști ai țării și i-a făcut ținta criticilor făcând referire la scrierile părinților fondatori ai marxism-leninismului – Karl Marx, Friedrich Engels și Vladimir Lenin[6].
Articolul 58-10 din Codul Penal din epoca stalinistă, „agitație antisovietică”, a fost păstrat în noul Cod Penal al RSFSR din 1958 ca Articolul 70 – „Agitație și propagandă antisovietică”. În 1967, la Codul penal al RSFSR a fost adăugat o prevedere mai blândă, articolul 190-1 – „Difuzarea de afirmații despre care se știe că sunt false, care defăimează sistemul politic și social sovietic”. Aceste articole au fost aplicate frecvent împreună cu sistemul de diagnosticare a bolilor mintale, dezvoltat de academicianul Andrei Snejnevski. Împreună, acestea au stabilit un cadru în care credințele care nu se încadrau în cadrul oficial puteau fi definite cu ușurință ca infracțiune penală și ca bază, ulterior, pentru un diagnostic psihiatric[7].