Principiul al doilea al termodinamicii: Planck versus Carathéodory
From Wikipedia, the free encyclopedia
În 1909, Carathéodory a propus o formulare originală [1], cu un pronunțat flair matematic, a principiului al doilea al termodinamicii și a consecințelor sale și care - la prima vedere - nu este ușor de pus în legătură cu prezentările obișnuite ale principiului. Drept răspuns, Max Planck a propus în 1926[2] un nou mod de a deduce existența temperaturii absolute și creșterea entropiei dintr-o formulare a principiului al doilea, diferită de cele clasice, dar apropiată de limbajul obișnuit al fizicii. Metoda lui Planck păstrează anumite trăsături ale argumentelor lui Carathéodory, și nu recurge la formulări care ar putea părea matematic pretențioase. Prețul este acela că el se restrânge la sisteme cu numai două grade de libertate; modelul pentru acestea sunt fluidele omogene compresibile, care constituie obiectul central de discuție al manualelor de termodinamică. Discuția lui Max Planck[2] este simplă, elegantă și de natură (aproape) pur „fizică“. Acest articol o prezintă în paralel (și în opoziție) cu argumentația mai încărcată matematic a lui Carathéodory, ale cărei detalii se găsesc într-un articol separat.
Planck a preluat argumentația din articolul său din 1926 în edițiile ulterioare ale „Lecțiilor de termodinamică“ [3] - probabil cel mai influent manual al domeniului.