From Wikipedia, the free encyclopedia
Insula misterioasă (în franceză: L'Île mystérieuse) este un roman de Jules Verne, reprezentând o continuare a cărților Douăzeci de mii de leghe sub mări (în care apare căpitanul Nemo) și Copiii căpitanului Grant (în care apare Ayrton). Opera a fost publicată pentru prima dată în foileton în Magasin d'Éducation et de Récréation între 1 ianuarie 1874 și 15 decembrie 1875, apoi în volum pe 22 noiembrie 1875[1].
Insula misterioasă | |||||||
 | |||||||
| Informații generale | |||||||
|---|---|---|---|---|---|---|---|
| Autor | Jules Verne | ||||||
| Gen | crossover fiction[*] romanță științifică[*] robinsonade[*] ficțiune speculativă științifico-fantastic fantezie ficțiune de aventură | ||||||
| Serie | Călătorii extraordinare | ||||||
| Ediția originală | |||||||
| Titlu original | L'Île mystérieuse | ||||||
| Limba | Limba franceză | ||||||
| Editură | Hetzel | ||||||
| Ilustrator | Jules Férat[*] | ||||||
| Țara primei apariții | Franța | ||||||
| Data primei apariții | 1874-1875 | ||||||
| Cronologie | |||||||
| |||||||
Modifică date / text  | |||||||
Romanul a fost un succes imediat, în timpul vieții autorului fiind vândut în peste 44.000 de exemplare[2].
În timpul Războiului Civil American pentru Independenta, câțiva prizonieri de război nordiști reușesc să scape din Richmond, capitala Statelor Confederate ale Americii, pe atunci asediată de trupele generalului Ulysses Grant. Inginerul Cyrus Smith, negrul Nab, ziaristul Gedeon Spilett, marinarul Pencroff și tânărul Harbert evadează cu ajutorul unui balon în timpul unei furtuni. După o călătorie aeriană de cinci zile ei ajung pe o insulă necunoscută (imaginară) pe care o numesc Insula Lincoln în onoarea președintelui american Abraham Lincoln.
În timpul șederii lor pe insula Lincoln se petrec întâmplări misterioase, o ființă a cărei identitate rămâne necunoscută ajutându-i la nevoie (începând cu salvarea lui Cyrus Smith după căderea sa din balon). Cei cinci naufragiați reconstituie o mică societate umană construindu-și o casă în stâncă, practicând activități ancestrale precum agricultura și creșterea animalelor, dar și punând în practică cunoștintele științifice ale epocii (fabricarea nitroglicerinei, instalarea unui telegraf electric). În perioada în care locuiesc pe insulă, ei îl recuperează de pe insula Tabor pe Ayrton, personaj întâlnit de cititori în romanul Copiii căpitanului Grant. Fostul tâlhar Ayrton este complet transformat, devenind un om cinstit care îi va ajuta pe coloniști.
Simțindu-se pe moarte, ființa misterioasă care îi ajutase de atâtea ori și care nu era altcineva decât căpitanul Nemo, eroul romanului Douăzeci de mii de leghe sub mări, le transmite indicii despre locul în care se află. Întâlnirea coloniștilor cu căpitanul Nemo este emoționantă, acesta revelându-le că este prințul indian Dakkar și că a fost nevoit să-și părăsească patria după participarea la revolta indiană din 1857. Ultima sa dorință, care îi va fi îndeplinită de coloniștii insulei Lincoln, este ca submarinul Nautilus să-i fie sicriul.
Insula Lincoln este distrusă printr-o explozie care urmează unei erupții vulcanice și coloniștii, refugiați pe o stâncă, sunt salvați de vasul Duncan venit să-l repatrieze pe Ayrton de pe insula Tabor. Aceasta reprezintă ultima implicare a căpitanului Nemo în viața coloniștilor, căci, înainte de a muri, el lăsase pe insula Tabor un mesaj conținând coordonatele Insulei Lincoln care sunt 16°40'0" N și 112°43'59" E, permițând astfel recuperarea și repatrierea coloniștilor.
Jules Verne a publicat între 1866-1868 Copiii căpitanului Grant, apoi a scris Douăzeci de mii de leghe sub mări, publicată în 1869. Ideea de a trata cazul unui grup de oameni abandonați pe o insulă pustie avea să îl preocupe multă vreme, după cum reiese din scrisorile trimise editorului său între 1869-1870 [4]. Așa se face că, în 1871, i-a propus lui Jules Hetzel romanul L'Oncle Robinson, care descrie supraviețuirea unui grup de oameni ajutat de un marinar supranumit unchiul Robinson. Editorul i-a respins manuscrisul, considerând acțiunea prea lentă și i-a cerut să-l rescrie. Jules Verne a abandonat pentru o vreme ideea și, după publicarea romanelor În jurul Lunii, Aventurile a trei ruși și trei englezi în Africa Australă, Un oraș plutitor, Ținutul blănurilor și Ocolul Pământului în optzeci de zile, a început lucrul la Insula misterioasă.
Povestea lui se inspiră în mod evident din romanul simbol al genului, Robinson Crusoe a lui Daniel Defoe, și din romanul Le Robinson suisse a lui Johann David Wyss. Verne revendică această filiație în partea de început a romanului[5], precum și într-o scrisoare adresată editorului său[6]. Se pare însă că Jules Verne a fost puterninc influențat de o poveste autobiografică publicată de francezul François Édouard Raynal în ianuarie 1864, Les naufragés ou Vingt mois sur un récif des Îles Auckland, care relatează modul în care Raynal și patru tovarăși englezi (Thomas Musgrave, Mac-Larren, George Harris și Henri Forges) au supraviețuit pe Insulele Auckland după naufragiul vasului lor, Grafton. Christiane Mortelier a analizat cele două povești și a identificat numeroase asemănări, printre care insula, numărul naufragiaților, comportamentul lor și chiar și titlul primei părți[7].
O diferență majoră a romanului vernian o reprezintă faptul că personajele ajung pe insulă fără a avea nimic la dispoziție, iar lada care sosește ulterior se dovedește mai mult o recompensă care le ameliorează viața de zi cu zi, decât un aport salvator al unor instrumente vitale. Apar și teme obișnuite în alte opere ale lui Jules Verne, cum ar fi Doi ani de vacanță, printre acestea numărându-se ținerea unui jurnal. Jules Verne crede că Defoe a greșit considerând că Robinson ar mai fi putut rămâne uman după 25 de ani de izolare față de omenire, oferind o contra-analiză prin intermediul personajului Ayrton: omul rupt de omenire se transformă în animal.
Pe de altă parte, Jules Verne prezintă o insulă nerealistă, cu o bogăție inimaginabilă atât din punct de vedere botanic, cât și mineral. În același timp, această natură este și un dușman mereu pregătit să își ia revanșa[8]. Nu sunt rare ocaziile în care Verne prezintă neputința personajelor în fața răbufnirilor naturii (furtuni, inundații[9], cutremure de pământ[10], erupții vulcanice[11], etc.) În Insula misterioasă, Jules Verne și-a imaginat inițial că erupția finală îi înghite și pe coloniști, dar editorul Jules Hetzel a respins un asemenea final[8]. Așa se face că ei găsesc in extremis refugiu pe o stâncă, dar Verne nu uită să precizeze că
„Toată știința lor, întreaga lor inteligență nu puteau face nimic în această situație.”
Jules Verne nu pierde nici ocazia de a reflecta asupra rolului grupului în procesul umanizării, folosindu-se pentru asta de urangutanul Jup, de Ayrton și de căpitanul Nemo. Jup este transformat de contactul cu civilizația, ajungând să fie nu doar îmblânzit, ci de-a dreptul umanizat și considerat membru cu drepturi depline al coloniei. Cazul lui Ayrton este interesant pentru că a constituit obiectul unei dispute între Jules Verne și editorul Hetzel. Jules Verne era convins că un om nu poate rămâne "uman" după mai mult de zece ani de izolare, lucru pe care i-l și reproșa lui Robinson Crusoé. Editorul său considera că sălbăticirea lui Ayrton a durat mai mult și i-a prezentat opinia unor psihiatri care afirmau că doisprezece ani de singurătate nu pot transforma un om într-un animal. Jules Verne avea nevoie de Ayrton pentru a arăta cum redevine om[12], umanizarea sa trecând prin aceleași faze ca și aceea a lui Jup. E nevoie de răbdarea întregului grup pentru a-i reda calitățile umane, căci pe Ayrton - un om fără credință și lege - nu îl schimbă solitudinea, ci contactul plin de iubire cu grupul de coloniști. Ultimul personaj evocat, căpitanul Nemo, mizantrop înveninat care își petrece ultimele zile din viață pe Nautilus și a cărui retragere de lume este deranjată de sosirea coloniștilot. Energia acestora, solidaritatea dintre ei îl conving în cele din urmă să se împace cu omenirea. Jules Verne dezvoltă astfel ideea că a face parte din omenire înseamnă a deveni om.
În scrierea acestei cărți, Jules Verne s-a inspirat și din propriul univers, făcând să reapară personajele Ayrton și Nemo. Însă aventurile lui Cyrus Smith și ale însoțitorilor săi se petrec între 1865 (asediul Richmondului) și 1869, în timp ce Copiii căpitanului Grant stabilește naufragiul vasului Britannia în 1862 și salvarea căpitanului în 1864. Astfel, perioada petrecută în izolare de către Ayrton pe insula Tabor diferă în cronolgiile celor două romane, ceea ce l-a determinat pe Verne să modifice datele aventurii anterioare (salvarea s-ar fi petrecut, de fapt, în 1855), iar pe Jules Hetzel să avertizeze cititorul printr-o notă în subsolul paginii. În același mod, acțiunea din Douăzeci de mii de leghe sub mări se petrece între anii 1866-1867, iar povestea lui Pierre Arronax ar fi fost publicată abia în 1869, ceea ce face imposibilă recunoașterea căpitanului Nemo de către Cyrus Smith pornind de la povestea lui Pierre Arronax. Ca și în primul caz, o notă de subsol a editorului precizează acest anacronism.
Seamless Wikipedia browsing. On steroids.
