Fizica aristotelică
From Wikipedia, the free encyclopedia
Fizica aristotelică este forma științei naturale descrisă în lucrările filosofului grec Aristotel (384–322 î.Hr.). În lucrarea sa Fizica, Aristotel și-a propus să stabilească principii generale de schimbare care guvernează toate corpurile naturale, atât vii, cât și neînsuflețite, cerești și terestre - inclusiv toată mișcarea (schimbare în raport cu locul), schimbare cantitativă (schimbare în raport cu mărimea sau numărul), schimbare calitativă și schimbare substanțială. Pentru Aristotel, „fizica” era un domeniu larg care includea subiecte care astăzi ar fi incluse în filosofia minții, experiență senzorială, memorie, anatomie și biologie. Constituie fundamentul gândirii care stă la baza multor opere ale sale.
Conceptele cheie ale fizicii aristotelice includ structurarea universului în sfere concentrice, pământul în centru și sfere cerești în jurul său. Sferele terestre erau formate din patru elemente: pământ, aer, foc și apă, supuse modificărilor și degradării. Sferele cerești erau alcătuite dintr-un al cincilea element, un eter neschimbabil. Obiectele realizate din aceste elemente au mișcări naturale: cele ale pământului și ale apei tind să cadă; cele ale aerului și focului, să se ridice. Viteza unei astfel de mișcări depinde de greutățile obiectelor și de densitatea mediului. Aristotel a susținut că un vid nu ar putea exista, deoarece vitezele vor deveni infinite.
Aristotel a descris patru cauze sau explicații ale schimbării așa cum se vede pe pământ: cauze materiale, formale, eficiente și finale ale lucrurilor. În ceea ce privește lucrurile vii, biologia lui Aristotel s-a bazat pe observarea tipurilor naturale, atât a tipurilor de bază, cât și a grupurilor din care aparțineau acestea. El nu a efectuat experimente în sens modern, ci s-a bazat pe strângerea datelor, procedurile observaționale precum disecția și crearea ipotezelor despre relațiile dintre cantitățile măsurabile, cum ar fi dimensiunea corpului și durata de viață.