Criza venezueleană din 1902–1903
From Wikipedia, the free encyclopedia
Criza venezueleană din 1902–1903[lower-alpha 1] a fost o blocadă navală impusă Venezuelei de Regatul Unit, Germania și Italia din decembrie 1902 până în februarie 1903, după ce președintele Cipriano Castro a refuzat să plătească datoria externă și paguble suferie de citățenii europenei în ultimele războaie civile din țară. Castro a crezut că, în conformitate cu Doctrina Monroe americană, SUA avea să intervină ca să prevină o acțiune militară europeană. Cu toate acestea, în acele momente, președintele SUA Theodore Roosevelt și Departamentul de Stat au considerat că doctrina se aplică mai degrabă în cazul ocupării unor teritorii americane de către europenei, ceea ce nu părea că era cazul. Cum puterile europene oferiseră promisiuni că nu vor trece la ocuparea de teritorii, SUA s-a declarat în mod oficial neutre și au permis insituirea blocadei fără vreo obiecție.
Criza venezueleană din 1902–1903 | |||||||
---|---|---|---|---|---|---|---|
Gravură de Willy Stöwer înfățișând blocada Willy Stöwer | |||||||
Informații generale | |||||||
| |||||||
Beligeranți | |||||||
Cu sprijinul următoarelor state: | |||||||
Modifică date / text |
Blocada a scos rapid din funcțiune mica flotă militară venezueleană, dar Castro a refuzat să cedeze și, în schimb, a fost de acord ca să accepte arbitrajul internațional în anumite chestiuni, soluție pe care o respinsese până atunci. Germania nu a fost de acord cu aceasă soluție, considerând că anumite cereri trebuie acceptate de Venezuela fără arbitraj.
Președintele Roosevelt i-a forțat pe germani să renunțe la cererile maximaliste prin trimiterea unei forțe navale importante sub comada amiralului George Dewey, amenințând că va intra în război de partea venezuelenilor în cazul în care forțele germane ar fi debarcat.[1] În condițiile în care Castro refuza să cedeze, guvernul american făcea presiuni diplomatice, iar presa americană și britanică avea reacții negative în acest caz, națiunile participante la blocadă au fost de acord să accepte un compromi, dar au mențiut blocada pe toată perioada negocierilor. Un acord final s-a semnat pe 13 februarie 1903 – Venezuela a cedat 30% din veniturile din taxele vamale pentru stingerea datoriilor, iar blocada a fost ridicată.
Când Curtea Permanentă de Arbitraj de la Haga a acordat mai târziu un tratament preferențial puterilor care organizaseră blocada în defavoarea pretențiilor altor națiuni, SUA s-a alarmat, temându-se că acest lucru ar încuraja o viitoare intervenție europeană. Acest episod a contribuit la apariția Consecinței Roosevelt la Doctrina Monroe, prin care era revendicat dreptul SUA să intervină pentru stabilizarea economiilor micilor state din Caraibe și America Centrală când acestea nu ar fi mai avut capacitatea să își plătească datoriile externe, pentru ca să împiedice intervenția puterilor europene în regiune.