Convenția de la Schengen
From Wikipedia, the free encyclopedia
Convenția de la Schengen din 1990, de aplicare a Acordului de la Schengen din 1985, a reglementat deschiderea frontierelor dintre țările europene semnatare. Pentru cetățenii europeni și membrii lor de familie, libera circulație în Uniunea Europeană decurge pe de o parte din directiva 2004/38/CE.[1] Teritoriul astfel delimitat este numit de obicei « Spațiul Schengen », de la numele satului luxemburghez Schengen, unde a fost semnat Acordul de la Schengen, între cele cinci state semnatare, la data de 14 iunie 1985. Alegerea acestui loc a fost simbolică întrucât este vorba despre un punct de frontieră triplă între Luxemburg (prin urmare, mai pe larg, Benelux), Germania și Franța (pe malul râului Mosela). Dacă prima Convenție de la Schengen datează din 1985, Spațiul Schengen a fost instituționalizat la scară europeană prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997. Spațiul Schengen cuprinde în prezent (decembrie 2016) 26 de state membre.
Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007, modifică regulile juridice privitoare a Spațiul Schengen, întărind noțiunea de « spațiu de libertate, securitate și justiție ». Acesta face să intervină mai ales cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, și vizează punerea în comun a politicilor de viză, de azil și imigrare, îndeosebi prin înlocuirea metodei interguvernamentale prin metoda comunitară.
Țările semnatare practică o politică comună în privința vizelor și au întărit controalele la frontierele limitrofe ale țărilor exterioare spațiului. Deși, în teorie, nu mai există controale la frontierel interne din Spațiul Schengen, acestea pot fi puse în aplicare , în mod temporar, dacă se dovedesc necesare pentru menținerea ordinii publice sau a securității naționale. De acum înainte, cetățenii străini care dispun de o viză de lungă durată pentru una din țările membre pot circula în mod liber în interiorul acestei zone.