Context (lingvistică)
From Wikipedia, the free encyclopedia
Termenul context se referă la origine la textul scris. După una din definiții, contextul este o parte dintr-un text, în care se încadrează fie un cuvânt, o propoziție sau o frază, fie un pasaj (fragment) întreg, alcătuit din mai multe fraze[1]. După altă definiție, contextul este ansamblul unui text în raport cu unul din elementele sale, în măsura în care acest ansamblu constituie o totalitate ce dă un anumit sens acelui element, acest sens putând fi diferit de cel pe care îl are elementul izolat sau în alt text[2]. În limbajul curent, un asemenea element este considerat de obicei cuvântul, despre care se spune că are sens numai văzut în context[3].
În știința comunicării și în lingvistică, termenul a fost extins și la comunicarea orală, vorbindu-se de mai multe tipuri de context. Tipologia lor diferă de la un autor la altul. Se distinge în mod curent contextul verbal (numit și lingvistic) și contextul situațional (sau comunicativ, non-lingvistic, extralingvistic, extraverbal, non-verbal), numit și situație de comunicare. Acestor tipuri, Eugen Coșeriu le adaugă contextul idiomatic, reprezentat de limba în care se comunică[4].