Bătălia de la Ninive

Bătălia de la Ninive (Ἡ μάχη τῆς Νινευί) a fost bătălia culminantă a războiului bizantino-sasanid din anii 602-628. Victoria bizantină a rupt puterea dinastiei sasanide și pentru o perioadă de timp s-a restaurat limitele antice ale Imperiului Bizantin din Orientul Mijlociu. Această renaștere a puterii și a prestigiului nu a fost ultima, cu toate acestea, într-o chestiune de decenii, Califatul arab s-a extins din Arabia și, din nou, a adus imperiul în pragul distrugerii.

Battle of Nineveh
Parte din Byzantine–Sassanid War of 602–628[*][[Byzantine–Sassanid War of 602–628 (the last war between Byzantine Empire and Persia)|​]]
Informații generale
Perioadă 12 decembrie 627 Loc Near Nineveh 36°21′34″N 43°09′10″E ({{PAGENAME}}) Rezultat victorie bizantină
Beligeranți
Imperiul Bizantin	Imperiul Sasanid
Conducători
Heraclius	Rhahzadh†
Efective
25.000–50.000 oameni[1]	12.000 de oameni[2]
Pierderi
necusnocut	6,000 de oameni[2]
Modifică date / text

Harta bătăliei

Preludiu

Când Împăratul Mauriciu a fost ucis de uzurpatorul Focas, Khosroe al II-lea a declarat război, aparent pentru a răzbuna moartea binefăcătorului său. În timp ce persanii au avut un mare succes în primele etape ale războiului, cucerirea Levantului, Egiptului și Anatoliei, ascensiunea lui Heraclie în cele din urmă a dus la prăbușirea civilizației persane. Campaniile lui Heraclius a modificat echilibrul, forțând persanii să treacă la stadiul defensiv și pentru a permite bizantinilor să se reîncadreze pe linia dinamică. Aliat cu avarii, persanii a încercat să preia Constantinopolul, dar au fost învinși acolo. În timp ce Asediul Constantinopolului a avut loc, Heraclius s-a aliat cu khazarii sub Ziebel, care sunt identificați cu Khaganate turcești de Vest a Göktürcilor condusi de Tong Yabghu,^[3] promițându-le recompense substanțiale și mâna fiicei sale, Eudoxia Epiphania. Turcii din Caucaz le-au trimis ca întăriri 40.000 de soldați să distrugă imperiul persan, în 626 pentru a începe cel de-al treilea război Perso-turc.^[4] Armata bizantino-turca a asediat Tiflis.^[5]

Reconstituire a unui soldat sasanid

Invazia Mesopotamiei

La mijlocul lunii septembrie 627, lăsându-l pe Ziebel să continue asediul la Tiflis, Heraclius a invadat inima Persiei, de data aceasta cu 25.000-50.000 de militari și 40.000 de Göktürci. Göktürcii, cu toate acestea, l-au părăsit repede, din cauza condițiilor de iarnă ciudate. Heracliu a fost urmărit de către armata lui Rhahzadh de 12.000, dar a reușit să se sustragă de Rhahzadh și a invadat inima Persiei, în Irakul modern. Heracliu a achiziționat alimente și furaje din țară, astfel Rhahzadh, nu a putut găsi cu ușurință proviziile.

La data de 1 decembrie, Heraclius a traversat râul Zab cel Mare și au tăbărât în apropiere Ninive. Aceasta a fost o mișcare de la sud la nord, spre deosebire de așteptarea unui avans spre sud. Cu toate acestea, acest lucru poate fi văzut ca o modalitate de a evita să fie prins de către armata persană, în cazul unei înfrângeri. Rhahzadh a abordat Ninive dintr-o poziție diferită. Vestile ca întăriri persane atingeau 3000 și ca se apropie de armata lui Heraclie, l-au forțat să acționeze. El a dat ordinul de retragere din Persia prin traversarea Tigrului.^[6]

Heraclie a găsit o câmpie de vest a Marii Zab,la o oarecare distanță de ruinele cetății Ninive. Acest lucru le-a permis bizantinilor să profite de luptele în lănci și corp-la-corp. În plus, ceața a redus avantajul persan în trupele de arcași și care să le permită bizantinilor să le perceapă, fără pierderi mari. Walter Kaegi consideră că această luptă a avut loc în apropiere de râul Karamlays.^[7]

Bătălia

Forțele dislocate ale lui Rhahzadh în trei unități au atacat. Heraclie a simulat o retragere, conducându-i pe persi la câmpiile ocupate de trupele bizantine, ca sa le pregătească o surpriza persanilor. După opt ore de luptă, persanii s-au retras brusc la poalele din apropiere, dar nu a fost o debandadă.^[8][9] 6000 de soldati persani au fost ucisi.^[2][10] Istoricul Nichifor consemnează ca bătălia a fost o lupta personala dintre Rhahzadh și Heraclie. Heraclie a acceptat și l-a ucis pe Rhahzadh într-o lovitura unică. Cele 3.000 de întăriri persane au sosit prea târziu pentru a lupta.

Bernat, Sfânta Elena și Heraclius ducând Crucea Sfântă la Ierusalim

Urmări

Victoria de la Ninive nu era totala pentru că bizantinii nu au reușit să captureze tabăra persană.^[11] Cu toate acestea, această victorie a fost suficient de semnificativa pentru distrugerea rezistenței persanilor.^[11] Cu nici o armată persană care să-i i se opună, armata victorioasă a lui Heraclie a jefuit Dastagird, palatul lui Khosroe și a câștigat bogățiile enorme în timp ce recupera 300 de stindarde bizantine capturate acumulate în ani de război.^[12] Khosroe deja a fugit în munții Susiana, încercând să mobilizeze sprijinul pentru apărarea Ctesifon.^[8][13] Heraclie nu a putut ataca Ctesifon, deoarece Canalul Nahrawan a fost blocat de prăbușirea unui pod.^[12] Armata persană s-au răzvrătit și l-au înlăturat pe Khosroe al II-lea, l-au susținut pe fiul sau, Kavadh al II-lea, de asemenea, cunoscut sub numele de Siroes. Khosroe a pierit lent din cauza unei lovituri de săgeată, într-o temniță după ce a suferit timp de cinci zile.^[14] Kavadh i-a cerut pace imediat lui Heraclie. Heraclius nu impune condiții dure, știind că și imperiul său a avut momente de colaps. Sub tratatul de pace, bizantinii și-au recăpătat toate teritoriile pierdute, soldați capturați, o indemnizație de război, și o mare semnificație spirituală, Crucea și alte relicve care au fost pierdute în Ierusalim, în 614.^[14][15] Bătălia a marcat sfârșitul războaielor romano-persane.

Bibliografie

• Kaegi, Walter Emil (2003), Heraclius: emperor of Byzantium, Cambridge University Press, ISBN 978-0-521-81459-1

Note

1. Kaegi 2003, pp. 158–159.
2. Kaegi 2003, p. 167.
3. Kaegi 2003, p. 143.
4. Norwich 1997, p. 92.
5. Kaegi 2003, p. 144.
6. Kaegi 2003, pp. 161.
7. Kaegi 2003, pp. 163.
8. Norwich 1997, p. 93.
9. Kaegi 2003, p. 163.
10. Kaegi 2003, p. 169.
11. Kaegi 2003, pp. 168.
12. Kaegi 2003, p. 173.
13. Oman 1893, p. 211.
14. Norwich 1997, p. 94.
15. Oman 1893, p. 212.

Legături externe