Arheologie subacvatică
From Wikipedia, the free encyclopedia
Arheologia subacvatică este o ramură a arheologiei maritime și a arheologiei în general având ca obiect găsirea, recuperarea și studierea diverselor relicve istorice aflate sub apă.
Acest articol are nevoie de atenția unui expert în domeniu. Recrutați unul sau, dacă sunteți în măsură, ajutați chiar dumneavoastră la îmbunătățirea articolului! |
Arheologia subacvatică s-a dezvoltat îndeosebi în ultimele cinci decenii ale secolului XX, în special după inventarea în anul 1943 de către ofițerul de marină Jacques-Yves Cousteau și inginerul Émile Gagnan, a aparatului autonom de scufundare prevăzut cu regulator de presiune și butelii cu aer comprimat.
Echipamentul a fost folosit, pentru prima dată, în domeniul arheologiei subacvatice în 1948, la cercetarea unor epave antice scufundate în largul portului tunisian Mahdia.
În 1952, lângă Marsilia, sub coordonarea comandantului Jacques-Yves Cousteau și a profesorului Fernand Benoit, s-a realizat prima excavație arheologică subacvatică din lume.
Arheologia subacvatică a luat ființă ca disciplină de sine stătătoare la începutul anilor 1960, ca o consecință a numeroaselor vestigii descoperite sub apă de către scafandrii: amfore, epave antice, coloane de marmură, tunuri etc. Pe lângă studiul epavelor antice și încărcăturilor lor, arheologia subacvatică și-a extins domeniul de cercetare asupra unor orașe, construcții și așezări scufundate sau acoperite de ape în urma unor catastrofe geologice sau eroziunii țărmurilor mării.
Arheologia subacvatică este în prezent o disciplină complexă, având o activitate reglementată pe plan internațional,[1] cu metode proprii de investigație, studiu și interpretare, presupunând un ansamblu de activități ce constau din: localizare și identificare, aducerea la suprafață, conservarea și studierea relicvelor.