![cover image](https://wikiwandv2-19431.kxcdn.com/_next/image?url=https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/7e/VertiCrop.jpg/640px-VertiCrop.jpg&w=640&q=50)
Agricultura pe verticală
From Wikipedia, the free encyclopedia
Agricultura pe verticală este practica creșterii culturilor pe straturi suprapuse[1]. Aceasta încorporează deseori agricultura în mediu controlat, care are drept scop optimizarea creșterii plantelor, împreună cu tehnici agricole fără sol, precum hidroponia, acvaponia și aeroponia[1]. Câteva structuri folosite pentru amenajarea sistemelor de agricultură pe verticală sunt: clădiri, containere maritime, tuneluri subterane și puțuri miniere.
![Thumb image](http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/7/7e/VertiCrop.jpg/640px-VertiCrop.jpg)
Conceptul modern de agricultură pe verticală a fost propus în 1999 de către Dickson Despommier, profesor în domeniul Sănătății Publicului și a Mediului la Universitatea Columbia[2]. Despommier a creat împreună cu studenții săi un design pentru o fermă zgârie-nori, care ar putea hrăni 50.000 de oameni[3]. Deși nu a fost pus în practică, designul a popularizat cu succes conceptul de agricultură pe verticală[3]. Utilizarea curentă a fermelor verticale, împreună cu alte tehnologii de ultimă generație, precum LED-urile specializate, au rezultat într-un randament de 10 ori mai mare decât cel al metodelor tradiționale de cultivare.[4] Au existat mai multe implementări ale sistemelor de agricultură pe verticală în comunități precum: Japonia[4], Paignton[5], Israel[6], Singapore[7], Chicago[8], München[9], Londra[10] și Lincolnshire.[11]
Principalul avantaj al utilizării tehnologiilor de agricultură pe verticală este obținerea unui randament mai mare al culturilor, pentru care este necesară o suprafață mai mică de teren.[12] Un alt avantaj urmărit este posibilitatea de a cultiva simultan o varietate mai mare de culturi , deoarece acestea nu împart aceleași parcele de teren în timp ce cresc. În plus, culturile sunt rezistente la perturbări meteorologice datorită amplasării lor în interior, ceea ce înseamnă că mai puține culturi vor fi pierdute drept urmare a fenomenelor meteorologice extreme sau neașteptate. În ultimul rând, agricultura pe verticală este mai puțin dăunătoare plantelor și animalelor sălbatice, deoarece folosește o suprafață limitată de teren, ceea ce duce la conservarea mai bună a florei și faunei locale.[13]
În comparație cu agricultura tradițională, tehnologiile de agricultură pe verticală se confruntă cu provocări economice privind costurile mari de pornire. În statul Victoria, din Australia, o „fermă pe verticală cu 10 etaje” ar costa de peste 850 de ori mai mult pe metru cub de teren arabil decât o fermă tradițională din zona rurală [4]. De asemenea, fermele verticale se confruntă cu solicitări mari de energie din cauza utilizării de lumină suplimentară, precum cea a luminilor LED. În plus, dacă se folosește energia neregenerabilă pentru a satisface aceste cerințe energetice, fermele verticale ar putea polua mai mult decât fermele tradiționale sau serele.