Arhitectură romană
From Wikipedia, the free encyclopedia
Arhitectura romană este arta de a proiecta spații și de a construi edificii care s-a dezvoltat în perioada Romei Antice, din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea d.Hr. Aceasta a adoptat anumite aspecte ale arhitecturii grecești antice, atât direct, cât și indirect, prin contactele cu Magna Graecia și prin utilizarea tehnicilor arhitecturale etrusce, care la rândul lor își aveau originile în arhitectura greacă. Estetismul clădirilor grecești se regăsește în monumentele romane, utilizarea ordinelor arhitecturale (inclusiv a ordinului corintic, care este cel mai răspândit) și a marmurei îmbinându-se cu tehnici moștenite de la etrusci, cum ar fi expertiza lor în domeniul ingineriei hidraulice (sisteme de canalizare, fântâni, tuneluri și poduri).
Densitatea mare a populației orașelor romane și problemele de sănătate publică i-au împins pe romani să exploreze noi metode de construcție și să creeze o arhitectură originală care s-a desprins de influențele elenistice. Folosirea bolții și a arcelor, combinată cu apariția noilor materiale de construcție, a permis romanilor să creeze edificii impunătoare și unice de uz public: apeducte, mari complexe termale, bazilici sau amfiteatre. Potrivit arhitecților romani, clădirile publice trebuiau să fie impresionante pentru a capta imaginația oamenilor, dar trebuiau să fie și practice și adaptate funcțiilor lor. Aceste noi tipuri de clădiri au fost construite la dimensiuni impresionante la Roma și reproduse la scară mai mică în orașele Imperiului.